Bine ati venit pe forumul oficial al clanului RSGR

REGIMENTUL 11 SIRET GALATI-ROMANIA
 
AcasaInregistrareConectare
Iulie 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
     12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31      
CalendarCalendar
Top postatori
muscamore
 
Cody555
 
Clek
 
titanium67
 
oadriani
 
remanumax
 
uinii
 
Ionutzz92
 
zurly2000
 
comunistul
 

Distribuiţi | 
 

 Vantul Divin - Kamikaze

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Vizitator
Vizitator



MesajSubiect: Vantul Divin - Kamikaze   Lun 11 Noi 2013, 10:08



M-am intrebat de multe ori care este una dintre cele mai teribile Arme creata in valtoarea WW II…Sa fie T-34? Sa fie ME-262? Sa fie V-2? Sa fie arma nucleara? Desi ar parea, poate, patetic, am ajuns sa cred ca este insusi OMUL. Intotdeauna, darzenia, curajul si spiritul de sacrificiu, au schimbat de-a lungul istoriei soarta unor natiuni, mari sau mici, aducand de multe victoria atunci cand nimeni nu mai credea ca aceasta este posibila.

Una dintre natiunile ce a adus aproape la nivel de perfectiune ceea ce-ar putea fi numita “arma-umana”, a fost Tara Soarelui Rasare, Japonia, spre sfarsitul marii conflagratii mondiale ce s-a numit WW II, atunci cand situatia trupelor imperiale ce luptau in Pacific incepuse sa devina dezastruoasa sub imensa presiune si superioritate tehnica americana. Superioritate pe care amiralul Yamamoto (vezi anexa 2), strategul surprinzatoarei lovituri de la Pearl Harbour, a prefatat-o in cateva cuvinte imediat dupa vestea reusitei lovituri impotriva Flotei SUA din Pacific, intr-un moment in care ceilalti generali si amirali sarbatoreau cu un pahar de sake, citez: “Ma tem ca n-am facut decat sa trezim un urias adormit”. Cuvinte pline de adevar ce-aveau sa se rastoarne ca un tavalug, nu mult dupa aceea, peste militarii niponi, fie ei aviatori, marinari sau infanteristi, cumplita profetie adeverindu-se rapid, amiralul absolvent de Harvard cunoscand foarte bine cum era si ce putea America, la nevoie…



USS BUNKER HILL LOVIT DE UN MXY 7 OHKA

Mai bine spus, Fortele Imperiale au inceput sa ia in considerare revizuirea doctrinei dupa infrangerea zdrobitoare pe care au suferit-o in Marea Filipinelor (vezi anexa 1), moment dupa care si unii dintre cei mai fanatici conducatori ai fortelor aero-navale au inceput sa realizeze ca nu prea mai aveau sanse de a se opune clasic in fata zdrobitoarei superioritati aero-navale americane, iar principalele nave de lupta ale Marinei erau un bun de pret pe care nu si-l mai permiteau a-l irosi, industria japoneza neavand nicicum capacitatile celei SUA. Cum inlocuirea pierderilor in tehnica si materiale de razboi era practic imposibila, strategilor niponi le-a venit ideea utilizarii pilotilor din ce in ce mai slab instruiti ai Marinei si Aviatiei in misiuni sinucigase, urmand ca avioanele pe care le zburau, echipate fiind in prealabil cu bombe, sa se zdrobeasca voluntar de marile nave americane. O strategie pe care strategii americani n-o concepeau, n-o gandeau si despre care n-au avut cunostinta pana la primul astfel de atac sinucigas, ce a avut loc in data de 21 octombrie 1944 (vezi anexa 3).

Dupa cum bine se stie, atacurile sinucigase japoneze sunt legate, in principal, de avioane, insa, asa cum vom vedea in articolul de fata, spre sfarsitul razboiului cand situatia era dea dreptul disperata, fara iesire pentru fortele japoneze, in astfel de atacuri au fost incluse si alte mijloace tehnice, in general rudimentare, simplu de construit, dar letale prin puterea de distrugere. Despre Shinyo, Kairyu, Kaiten, Ohka, Fukuryo, Shushui vom vorbi in cursul acestui articol, acestea fiind relativ putin cunoscute, insa nu inainte de a vorbi despre oamenii pregatiti sa moara in ele si despre unitatile special create de sinucigasi, totul pentru gloria Imparatului si supravietuirea Imperiului. Binomul om-masina sinucigas, in viziunea strategilor niponi, avea sa incline din nou soarta razboiului in favoarea lor, iar folosirea tehnicii si tehnologiei in combinatie cu omul si hotararea acestuia de a-si da voluntar viata pentru Tara si Imparat, avea sa socheze militarii americani si nu numai.

Daca pentru americani si occidentali asa ceva era de neconceput, pentru japonezi chestiunea sinuciderii voluntare in lupta era mai normala decat pare la prima vedere, bazandu-se pe doctrine si mentalitati vechi de sute de ani, acestea avandu-si originea in Codul Bushido al samurailor –nobili medievali, atat de respectati si de temuti inca din vechime. Samuraii sunt cei care puneau jertfa de sine in slujba Imparatului, vazut ca o fiinta divina, mai presus de propria familie, de propriile interese si, nu in ultimul rand, de propria viata. Deviza samurailor era LOIALITATE SI ONOARE, perfect valabila si astazi.


Kiyoshi Ogawa, care a lovit USS Bunker Hill pe 11 Mai 1945

KAMIKAZE sau VANT DIVIN este denumirea data de catre japonezi puternicelor taifunuri care au scufundat flota mongola in 1274 si 1281, atunci cand Japonia si implicit, samuraii, s-au confruntat cu iminenta invaziei. Acest cuvant s-ar traduce astfel: kami –Dumnezeu/spitit/divinitate; kaze –vant. Nu se stie cu certitudine unde le-a venit strategilor japonezi ideea unor unitati de atac sinucigas, totul difera in functie de surse, asa-zisele “Tokkotai” (Tokubetsu kogeki tai/Unitati de atac special) ar fi fost pomenite pentru prima data de catre Armata Imperiala pe data de 18 decembrie 1941, imediat dupa atacul de la Pearl Harbour. Se pare insa ca totul a ramas doar la nivel de intentie, dar, din 1943 cand razboiul luase o turnura neplacuta pentru japonezi iar diferenta tehnologica fata de SUA nu mai era un secret pentru nimeni, devenind clar faptul ca avioanele, tancurile si celelalte mijloace de lupta pe care le aveau erau net inferioare, presiunile in vederea formarii “unitatilor speciale de atac” sau intetit.

http://imageshack.us/a/img209/8890/hawo.jpg
Vice Amiralul Masafumi Arima creatorul tacticii kamikaze

Ca urmare, in randul Armatei Imperiale, cu deosebire in Aviatie si Marina, din ce in ce mai multi ofiteri de rang inalt cereau infiintarea unor unitati Tokkotai, sperand ca astfel sa opreasca inaintarea americanilor in Pacific, salvand onorabil Tara si Imparatul. Si daca tot am ajuns aici, este necesar sa lamurim si intelesul altor termeni, precum “Banzai”, “Gyokusai/Seppuku”, si asta deoarece au o importanta legatura cu comportamentul si mentalitatea luptatorilor japonezi, inclusiv a celor sinucigasi, in WW II.

Ideea inoculata militarilor japonezi, si asta cu sute de ani inaintea WW II, era aceea de sinucidere pentru a evita o predare rusinoasa, considerata umilinta suprema, o rusine fara seaman si de neindurat pentru orice luptator –sinuciderea sau “seppuku” fiind adanc inradacinata in codul Bushido. In WW II, un atac “banzai” insemna unul posibil sinucigas, din care atacatorii sperau sa scape cu viata desi sansele erau extrem de mici –asemenea atacuri desfasurandu-se sub conducerea directa a unui ofiter ce-si folosea sabia din dotare (asemenea sabii erau considerate de catre soldatii americani drept suvenire de razboi, fiind la mare pretuire). Un asemenea atac, potential sinucigas, incepea cu strigatul “Banzai”, care s-ar traduce cam asa: “Zece mii de ani de viata Imperiului si Imparatului, traiasca!”.

Spre deosebire de un atac “banzai”, cel “kamikaze” era in mod clar sinucigas, si implica inainte de plecarea in fatala misiune un anumit ritual din partea celor ce urmau sa moara in mod voluntar (acest ritual il faceau toti sinucigasii, fie ca erau la bordul unui “kaiten” sau barca incarcata cu explozibil, dar ne vom referi, ca exemplu, doar la aviatori). Totul incepea cu scrisorile de adio catre cei dragi (un fel de “poem al mortii” dupa modelul samurailor), dupa care urma o masa festiva cu comandantii si colegii lor. Inainte de decolare, pilotii isi imbracau tinuta de zbor legandu-si la cap o esarfa cu steagul Tarii Soarelui Rasare (de fapt era asemenea unei bandane si se numea “hakimaki”. Alaturi ii stateau pistolul tip “Nambu” si “katana” –sabia traditionala japoneza. De asemenea mai primeau o esarfa numita “senninbari/curea cu o mie de ochiuri”, ce chipurile era realizata de catre o mie de femei, fiecare dintre acestea cosand cate un ochi. Mda, n-am reusit insa sa ma dumiresc care-i era rostul! Sper ca nu identic cu cel al fecioarelor promise sinucigasilor musulmani in raiul lui Alah), ascultau discursul inflacarat patriotic al comandantilor, primeau felicitari din partea colegilor care inca nu fusesera nominalizati pentru misiuni sinucigase, inchinau un paharel de sake in cinstea Imparatului pentru care se duceau sa moara, decolau la mansa avioanelor transformate in bombe zburatoare si…la moarte.

http://imageshack.us/a/img51/3682/vwrj.jpg
Lansarea unei Kaiten
Sus In jos
Vizitator
Vizitator



MesajSubiect: Re: Vantul Divin - Kamikaze   Lun 11 Noi 2013, 10:10

Daca totusi nu reperau vreo tinta americana de care sa se loveasca, pilotii, daca mai puteau, daca mai aveau combustibil si nu fusesera inca reperati de aparatorii americani care-i vanau ca pe muste fiindca n-aveau nicio instruire cu privire la lupta aeriana, basca ca avioanele lor, de diferite tipuri si diverse destinatii –bombardiere, bombardiere in picaj, avioane de vanatoare, hidroavioane, avioane de recunoastere indepartata, adica, mai bine spus, orice putea zbura, cu deosebire in ultima faza a razboiului -nu se ridicau nicicum la performantele celor ale Flotei SUA, reveneau de obicei la baza, dar acest fapt nu prea era un motiv de usurare pentru acestia deoarece puteau fi considerati lasi, ceea ce era o mare dezonoare.

Antrenamentul unui pilot kamikaze era sumar, cateva ore de zbor in care invata cateva reguli de navigatie, tehnica decolarii si cea a folosirii echipamentului radio, tehnici de apropiere si de prabusire controlata (vezi anexa 4), aproape deloc tehnica aterizarii, si asta fiindca se considera ca era oricum “inutil” (dealtfel, astfel de piloti nevoiti fiind sa revina la baza au avut nenumarate accidente la aterizare, avioanele lor explodand din cauza ca nu stiau cum sa aterizeze. Si daca reveneau la baza de cel mult 9 ori, evitand sau nereusind sa repereze vreo nava inamica de care sa se zdrobeasca glorios, atunci erau executati pentru lasitate). Desi existau cursuri de instruire a pilotilor kamikaze cam la toate marile baze aeriene japoneze din Pacific, principala scoala destinata exclusiv formarii acestor luptatori se afla in insula Formosa, un asemenea curs durand in medie cam 7-10 zile.

Desi, asa cum mentionam mai sus, existau inca din 1943 propuneri de infiintare a unor unitati Tokkotai, abia in martie 1944, prim-ministrul japonez de atunci, Hideki Tojo, constient fiind de faptul ca razboiul in Pacific mergea din prost in mai prost, si-a dat acordul ca Fortele Aeriene sa inceapa pregatirea unor piloti destinati misiunilor sinucigase. Ca urmare a acceptului venit din partea primului ministru, in vara lui 1944, ideea “avionului sinucigas” a fost prezentata viceamiralului Jisaburo Ozawa (comandant al tuturor portavioanelor Marinei Imperiale) de catre contraamiralul Sueo Obayashy (comandant al Flotei 3 de portavioane) si de catre comandorul Eichiro Iyo (comandant al portavionului “Chiyoda”).

Avea sa ezite in luarea unei decizii cu privire la folosirea pilotilor in misiuni sinucigase, insa, in data de 17 octombrie 1944, ea a fost luata de voie, de nevoie, de catre viceamiralul Kakijiro Ohnishi, pe atunci comandantul Flotei 1 Aeriene insarcinata cu apararea Filipinelor, care a si propus-o dealtfel superiorului sau, amiralul Soemu Toyoda (comandantul Flotei Combinate) care a si acceptat-o constient fiind de situatia dezastruoasa in care se aflau fortele din subordinea sa. De voie, de nevoie, si asta deoarece fortele lui Ohnishi erau reduse la insignifiantul numar de 30 de avioane de vanatoare si 30 de bombardiere, adica o forta aeriana care n-ar fi putut face nimic, in lupta traditionala, coplesitoarelor forte americane de invazie. Cuvintele lui Ohnishi, adresate staff-ului sau, arata situatia disperata in care se afla si n-au nevoie de niciun comentariu: “Nu cred ca exista o alta posibilitate certa de a ne indeplini misiunea, decat sa pun o bomba de 250 kg pe un Zero si sa-l izbesc intr-un portavion american, macar pentru a-l dezafecta pentru o saptamana”.

Drept urmare, in data de 19 octombrie 1944, in cadrul Escadrei 201 Aeriene/Grupul 201 Aerian (numele difera in functie de surse) de pe aeroportul din Mabalacat, si la ordinul lui Ohnishi, a fost infiintat primul grup de atacatori sinucigasi, numit “Corpul de Atac Shimpu”, avand un efectiv de 24 de piloti, toti voluntari (alesi de catre capitanul Asaiki Tamai, instructor de zbor), grupati in patru escadrile –Shikishima, Yamato, Asahi si Yamazakura (vezi anexa 5). Drept comandant al “Shimpu” a fost numit locotenentul Yukio Seki. Acestui prim grup de “atac special” avea sa-i urmeze rapid si cel de-al doilea, infiintat pe 20 octombrie 1944 la baza aeriana de la Cebu, si acesta incadrat cu piloti voluntari.

Desi intotdeauna am crezut ca pilotii japonezi s-au oferit voluntari pentru misiuni sinucigase din fanatism, ei bine, in general lucrurile nu stateau chiar asa. Au existat, este adevarat, si multi fanatici, dar, de regula, o faceau constienti de sacrificiul suprem, fiind obligati de catre comandanti sa faca asta. Cuvintele lui Yukio Seki sunt edificatoare in acest sens, surprinzatoare pentru mentalitatea soldatului japonez din WW II, de obicei dispus sa lupte pana la capat (sa fi fost Seki doar o exceptie? Greu de crezut!), citez: “Viitorul Japoniei este sumbru daca este fortata sa isi sacrifice unii dintre cei mai buni piloti ai sai. Nu pornesc in aceasta misiune pentru Imparat sau pentru Imperiu…Pornesc pentru ca mi s-a ordonat asta!”.

Avea sa-si piarda viata intr-un atac kamikaze in timpul bataliei navale din Golful Leyte, din 25/26 octombrie 1944 (vezi anexa 6), cand avionul sau, Mitsubishi a 6M “Zero” s-a zdrobit de portavionul de escorta USS Saint-Lo/CVE-63, undeva in zona magaziilor de munitie, acestea explodand si ducand la scufundarea navei in mai putin de 30 de minute (la atac au participat 10 avioane, acestea avariind alte 5 nave). Inainte de impact, locotenentul le-a transmis prin radio comandantilor sai cuvinte ce exprima starea de spirit adevarata a celor trimisi, cu sau fara voia lor, la moarte, citez: “Este mai bine sa mori decat sa traiesti ca un las. Dar nu este nimic glorios in asta”. Fara cuvinte!

Acest prim succes a dat mari sperante strategilor japonezi, care au vazut in atacurile sinucigase solutia salvatoare pentru onoarea Imperiului, hotarand amplificarea acestora si, nu mult dupa aceea, diversificarea lor prin mijloace navale si submarine. Mai mult decat atat, pentru cresterea moralului populatiei, Radio Tokio anunta bombastic descoperirea unei “arme secrete” extreme de distrugatoare ce-avea sa faca praf fortele inamice, aducand glorie Imperiului. Populatia civila nipona inca nu aflase ce este aceasta “arma secreta”, insa n-avea sa mai dureze mult…Cu toate acestea, au perceput-o ca pe ceva “normal”, dovada fiind multimea de tineri ce cereau sa fie inrolati in “fortele de atac special”. Insa, dupa ce ajungeau acolo, perceptia lor despre “eroism” si “jertfa” pentru Imparat se schimba substantial, si asta datorita relelor tratamente la care erau supusi, instructorii mergand pe ideea deloc fezabila, ca bataile si exercitiile epuizante si chinuitoare i-ar face pe cursanti mai dispusi sa moara pentru Imparat. Iata cateva exemple cutremuratoare venite din partea unor oameni pregatiti sa moara, care au avut insa sansa de a scapa.

“Antrenamentul consta in exercitii fizice incredibil de extenuante, dublate de pedepse corporale chinuitoare ca rutina zilnica” (Kasuga Takeo). “Eram lovit peste fata atat de tare si de des, incat aceasta devenise de nerecunoscut…Am fost lovit atat de tare incat nu mai puteam vedea si cadeam pe podea. Imediat ce m-am ridicat am fost lovit iar cu o bata…” (Irokawa Daikichi, Kamikaze Diaries: Reflections of Japanese Student Soldiers -Baza Aeronavala din Tsuchiura). Mai mult decat atat, pilotii kamikaze aveau un manual in care se specifica, citez: “Cand te eliberezi de toate gandurile despre viata si moarte vei fi capabil sa ignore complet viata ta anterioara. Aceasta iti va permite, de asemenea, sa iti concentrezi intreaga atentie asupra nimicirii inamicului fara ezitare si rezerve, cu determinare, consolidandu-ti in acelasi timp si maiestria in pilotaj”.

Acelasi manual stipula si modul in care pilotii trebuiau sa-si desfasoare atacul pentru o reusita cat mai mare in distrugerea navei inamice, ei trebuind sa aiba intotdeauna in vizor “turnul de control si cosurile care fumega/mijlocul vasului, usor deasupra liniei de plutire/sa ocheasca intrarea in hangarul avioanelor sau partea de jos a cosurilor”. Inainte de impact, le era interzis a inchide ochii, si asta deoarece s-ar fi diminuat sansele de a lovi precis nava inamica, trebuind in mod obligatoriu sa strige “Hissatsu”, ceea ce s-ar traduce astfel: “ucide negresit/omoara fara a esua”. Oricum, conform statisticilor americane, pana la sfarsitul razboiului au avut loc aproximativ 2800 de atacuri kamikaze din aer, acestea scufundand 34 de nave ale US Navy, avariind alte 368. Si-au pierdut viata in aceste atacuri 4900 de marinari SUA, altii 4800 fiind raniti. Eficacitatea pilotilor kamikaze nu s-a ridicat nicicum la nivelul sperat de catre strategii Imperiului, si asta datorita eficientei remarcabile a apararii AA si a aviatorilor SUA, dintre miile de avioane folosite in astfel de atacuri abia daca 14% dintre ele au ajuns sa loveasca vreo nava si, ca totul sa fie “sublim”, abia 8,5% dintre navele lovite sau si scufundat, restul fiind reparate si recuperate in mare parte. O jertfa inutila pentru o cauza la fel de inutila!

Depinde insa din ce unghi privim, fiindca exista si voci care sustin legitimitatea si chiar onoarea de a te sinucide in misiuni kamikaze, un exemplu elocvent fiind generalul-locotenent Torashiro Kawabe, un ofiter de rang inalt din cadrul Marinei Imperiale. Iata ce-a declarat acesta ofiterilor americani care-l interogau, citez: “Credem in convingerile noastre spirituale si puterea morala de a putea balansa superioritatea dumneavoastra materiala si stiintifica. Pilotii nu au plecat mereu in misiune in ideea de a se sinucide sau inoculati cu o stare de disperare. S-a considerat o bomba zburatoare care ar putea distruge o parte din flota inamica, murind fericit pentru ca a contribuit la victoria finala”. Punct!

ANEXE:

(1) 15 iunie 1944-9 iulie 1944, Marea Filipinelor, SUA vizand cucerirea atolului Saipan. US Navy a avut forte navale impresionante (112 nave de razboi), grupate in Task Force 58/Gruparea Operationala 58, sub comanda viceamiralului Marc A. Mitscher, compusa din: 7 portavioane grele, 8 portavioane de escorta, 7 cuirasate, 8 crucisatoare grele, 13 crucisatoare usoare, 69 de distrugatoare, 982 de avioane de lupta. Japonezii le-au opus Flota 1 Mobila, sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa, 55 de nave de razboi incluzand: 5 portavioane grele, 4 portavioane de escorta, 5 cuirasate, 11 crucisatoare grele, 2 crucisatoare usoare, 28 distrugatoare, 473 de avioane de lupta. Flota nipona avea sa sufere dupa lupte crancene o zdrobitoare infrangere, dupa care nu-si va mai reveni niciodata. De neinlocuit va fi pierderea a trei dintre cele sapte portavioane grele (Taiho, Shokaku si Hiyo), precum si a unui numar foarte mare de piloti experimentati (445 de zburatori cu mare experienta de lupta), supravietuitori ai numeroaselor batalii, inclusiv a unor piloti ce luptasera la Pearl Harbour –moment dupa care calitatea combativa a aviatorilor niponi nu s-a mai ridicat niciodata la standarde inalte. Si daca adaugam si inferioritatea tehnica din ce in ce mai vizibila a avioanelor japoneze, dezastrul era mai mult decat previzibil. Se zice ca, dupa batalie, japonezii mai aveau doar vreo 73 de avioane operationale in ceea ce a mai ramas din Flota lui Ozawa –o infrangere mai mult decat zdrobitoare.

(2) Amiralul urma sa efectueze o vizita la cateva unitati indepartate in data de 18 aprilie 1943 aflate la sud de Bougainville, cu decolare de pe aeroportul Lakunai din Rabaul, in Papua Noua Guinee, la bordul unui bombardier bimotor Mitsubishi G 4M/Type 1/”Betty”, poreclit de catre americani “Bricheta Zburatoare”, datorita faptului ca lua imediat foc daca era lovit in zona rezervoarelor de combustibil, acestea nefiind cu autoetansare. Avea drept escorta inca un G 4M si 6 avioane de vanatoare Mitsubishi A 6M “Zero”, iar drept insotitori pe capitanul Ishizaki (secretarul personal al Amiralului), generalul Takata (probabil medicul personal si, foarte probabil, unul dintre sefii serviciului medical al Armatei Imperiale), capitanul Toibana (ofiter de aviatie in statul sau major), viceamiralul Matome Ugaki (sef de stat major al flotei combinate. A fost unul dintre supravietuitorii atacului, acesta aflandu-se in cel de-al doilea “Betty”, si acesta doborat de catre vanatorii americani), generalul Kitamura (inspector-sef al Marinei Imperiale. A fost cel de-al doilea supravietuitor al atacului, si acesta aflat in cel de-al doilea G 4M), capitanul Imanaka (operatorul radio, indeplinind si rolul de mitralior. Alaturi de Unno au fost primii care si-au pierdut viata in atacul american, fiind secerati de rafalele mitralierelor de pe P-38), locotenentul Unno (navigator, indeplinind si rolul de mitralior) si pe comandantul aeronavei, capitan Muroi. Americanii interceptasera mesajele radio ale japonezilor care anuntau bazele indepartate de vizita Amiralului, precum si traseul zborului acestuia, numarul escortei si, ceea ce s-a dovedit a fi fatal pentru Yamamoto, ora de sosire, deci, nu puteau sa lase a le scapa o asemenea ocazie. La actiune au participat 16 avioane de vanatoare P-38 Lightning, aflate sub comanda capitanului Thomas Lanphier, acestea decoland de pe aeroportul Henderson Field/Guadalcanal, aflat in sudul insulelor Solomon. Desi i-au sarit in ajutor si vreo 20 de “Zero” trimise ca escorta de onoare de catre comandantul bazei Kahili, acestea n-au reusit decat sa doboare unul dintre atacatorii P-38 (este vorba de un P-38 la mansa caruia se afla Ray Hine) si sa avarieze serios alti 6 (dintre acestia unul are ampenajul aproape distrus iar alte 2 au functional doar un singur motor). Se pare ca japonezii au pierdut 2 “Zero”, cert este faptul ca trupul Amiralului a fost recuperat cateva zile mai tarziu de catre o expeditie condusa de catre capitanul Watanabe (acesta este cel care va duce in Japonia urna funerara ce continea cenusa Amiralului, unde, pe data de 5 iunie 1945 i s-au organizat funeralii nationale). Amiralul a fost gasit pe scaunul copilotului tinand in brate sabia de samurai. Avea un glont in cap si unul in umar si, foarte probabil, a fost ucis cat inca avionul se afla in aer. Restul echipajului era carbonizat. Interesant este si faptul ca in noiembrie 1942, la Rabaul, japonezii aveau 220 de avioane, dintre acestea 120 se aflau la Bougainville (apartineau Flotilei Aeriene 26), iar 100 chiar pe aeroportul din Lakunai (apartineau Flotilei Aeriene 21/22).

(3) In 21 octombrie 1944, 16 avioane kamikadze au decolat urmand a distruge marile portavioane americane ce sprijineau debarcarea infanteristilor marini la Leyte. Datorita conditiilor meteo si a lipsei de informatii cu privire la locatia exacta a “aeroporturilor-plutitoare” ale US Navy, 15 dintre avioane s-au reintors la baza negasind tintele, unul singur zdrobindu-se de nava “Australia”, provocand avarii grave, 20 de morti si 30 de raniti in randul marinarilor, insa, cu toate acestea, nava nu s-a scufundat. Avea insa sa fie de-abia inceputul!

(4) In general se foloseau doua tehnici, ce-au fost oarecum standardizate. Una in care avionul isi incepea picajul abrupt asupra tintei de la mare inaltime, ceea ce marea viteza si implicit puterea de penetrare a blindajului navei vizate, acestea fiind de regula portavioane. Tinte predilecte, a caror distrugere era esentiala pentru viitorul razboiului din Pacific si supravietuirea Imperiului, strategii japonezi lansand ideea “un avion pentru un portavion”. Cea de-a doua tehnica standard folosita, era aceea in care avionul sinucigas se apropia de tinta la mica inaltime, cam 10-12 m deasupra apei, urcand abrupt in apropierea acesteia pana la aproximativ 350 m, de unde-si incepea picajul vertical asupra tintei.

(5) Numele acordat acestor unitati provine dintr-un poem patriotic, waka/tanka, scris de catre Motoori Norinaga, ce a trait in secolul XVIII, care a scris, “Shikishima no Yamato-gokoro wo hito towaba, asahi ni niou yamazakura bana”, ceea ce s-ar traduce astfel: “Daca cineva intreaba de spiritul Yamato al Shikishima, aceasta este floarea de yamazakura care imprastie aroma sa in Asahi”. Mai putin literar inseamna: ”Intrebat de spiritul Japoniei as spune ca acesta este precum floarea ciresului salbatic, stralucind in soarele diminetii”.

(6) In aceasta batalie navala de proportii, au fost lovite de catre kamikaze mai multe portavioane americane de escorta, precum: USS Santee, USS Suwanne, USS Kitkun Bay, USS Petroff Bay, USS Sangamon, USS Saint-Lo si USS KalininBay. Autorii au fost patru avioane Mitsubishi A 6M “Zero”, decolate in jurul orei 7.45 minute. Portavioanele americane se aflau sub comanda amiralului Thomas L.Sprague, atacul japonez sinucigas fiind o adevarata surpriza neplacuta pentru marinarii si pilotii US Navy, acesta desfasurandu-se de la mare inaltime. Primul lovit a fost portavionul USS Santee, caruia ia fost avariata grav puntea de zbor (kamikaze ia facut o gaura de 8 m lungime) distrugand toate avioanele aflate acolo. Doua “Zero” au fost doborate de catre artileria AA inainte sa se prabuseasca pe puntea portavioanelor USS Petroff Bay si USS Sangamon, dar cel de-al patrulea a reusit sa avarieze grav portavionul USS Suwanne.
Sus In jos
 
Vantul Divin - Kamikaze
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Bine ati venit pe forumul oficial al clanului RSGR :: DIVERSE :: Discovery-
Mergi direct la: